2.
toni lashden
Traducere de Diana Corober
Aș vrea să scriu în limba mea apretată, scârțâitoare: «Ne-am mutat în decursul unei nopți». Dar ce înseamnă de fapt acest lucru?
Înțelegi la ce mă refer, atunci când spun: ne-am mutat în decursul unei nopți? Ai putea spune: ne-am mutat cu două valize. Am fost nevoiți să plecăm.
Unii spun: nu mai puteam rămâne. Și vorbesc mai departe despre cu totul altceva: cât costă alimentele, cum poți obține viza, și unde poți să-i duci pe copii la grădiniță. Vorbele devin gălăgioase, acoperind rana ruptă și umedă. Dar urma ei se întinde; de la puroiul amar maxilarul se încleștează involuntar.
Eu le spun: vedem, când ne putem întoarce.
E un soi de limbă belarusă secretă.
Îți voi traduce.
De fapt înseamnă că nu mai ai unde să te întorci.
*
Ne-am mutat în decursul unei nopți.
De fapt, nici nu m-am mutat. Am plecat în concediu.
Toată perioada de dinainte de concediu, mi-a fost frică de arestări, și această frică m-a urmărit pretutindeni.
Mi-era frică – și totuși continuam să rămân în Minsk. Mergeam în cafenele, mă întâlneam cu câteva cunoștințe rămase (toți au primit amenzi și zile de arest pentru participarea la proteste, și eu mă tot întrebam, de ce lor nu le este frică, iar mie mi-e frică, de ce lor nu le este frică, iar mie îmi este). Citeam cărți și mergeam în muzee goale, ieșeam prin împrejurimi și ascultam liniștea pulsantă:
(ajungând în pădure, mă întindeam într-un troian de zăpadă, mă îngropam în zăpadă și îmi imaginam că am murit. Doar atunci se mai retrăgea anxietatea agonizantă, ca un prădător ce și-a pierdut interesul. Doar în acest mormânt de gheață puteam respira adânc. Era singurul loc în care mă simțeam în siguranță)
Oriunde mă aflam și cu oricine mi-aș fi petrecut timpul, mi-era frică să nu fiu reținută. Vorbeam despre această frică la terapie, scriam despre ea în jurnal. Îmi purtam frica ca pe niște pietre în buzunarele hainei, fiind pregătită în orice secundă să alunec în paranoia.
Îmi spuneam: dacă ar fi vrut să mă aresteze – m-ar fi reținut deja. Dacă urmăreau ceea ce fac – aș fi știut deja acest lucru. Oamenii erau arestați pentru comentarii pe net, pentru haine în culorile roșu și alb, pentru că s-au uitat strâmb la vreun polițist și acesta a trăit o suferință psihică teribilă. Oamenii erau arestați pentru orice și pentru nimic. Iar pe mine nu m-au arestat.
Mă tot întrebam, de ce nu am fost arestată. Oare pentru că sunt trans și numele meu din buletin nu corespunde cu numele pe care-l folosesc? Oare pentru că mama este medic? Oare pentru că nu fac suficient? Oare pentru că mă pricep să mă păstrez în siguranță? Oare pentru că nu reprezint nicio amenințare?
Câtă energie îți seacă anxietatea? Te stoarce de toată vlaga din tine, mătură tot, lasă doar măruntaiele crăpate și sângerânde.
Am plecat în concediu, pentru că împreună cu A. am văzut un documentar despre psihiatria punitivă. În acel film se povestea despre un dispensar de psihiatrie, unde am fost și eu, când am înnebunit pentru prima dată. Mă uitam la aceste clădiri ce îmi erau cunoscute și ascultam poveștile oamenilor, cum li se administrau pastile, din cauza cărora nu se puteau mișca și nu puteau vorbi, cum realitatea îi părăsea și cum treptat, zi după zi, devenea practic imposibil să mai opună rezistență.
Când A. a adormit, am ieșit pe hol și m-am culcat lângă ușa de la intrare. M-am gândit că dacă mascații ar intra în apartamentul nostru, nu mă vor observa din prima și mă vor călca pe burtă. Poate, dacă am noroc, îmi va rămâne un hematom sau vreo leziune a unor organe interne, și atunci mă vor trimite întâi să mă vadă un medic, și nu mă vor trimite din prima la o clinică psihiatrică pentru perfuzii.
Astfel de gânduri îmi ocupau timpul.
*
Pe 24 februarie stăteam culcată în camera de hotel și îi ascultam discursul nebunesc.
(când am făcut rezervarea era menționat: priveliște superbă la munte. În întuneric, muntele se dizolva în fundal și din această cauză părea că noaptea densă și nesfârșită se revărsa din toate părțile, inundând valea)
Încercam să-mi dau seama ce însemnau cuvintele lui. Ce vrea să spună? Le-am scris prietenilor mei că trebuie să luăm bilete chiar acum, pentru că dimineața ne-ar fi imposibil să mai plecăm undeva (și spre dimineață chiar era deja imposibil să mai pleci undeva, site-ul singurei companii aeriene a căzut, iar biletele s-au epuizat pentru toate zborurile pentru următoarele două luni, nimeni nu voia să rămână în Belarus, nimeni). Am trimis un mail de pe adresa de serviciu că trebuie să începem evacuarea oamenilor din Ucraina, în primul rând din sud și vest.
Îmi doresc să scriu un text sincer și dur, ca să afli, ca să afli într-un final, cum a fost pentru mine să înțeleg că nu mă voi mai putea întoarce, nu mă voi mai putea întoarce, nu mă voi mai putea întoarce, nu mă voi mai putea întoarce.
Nu știu unde aș putea găsi cuvintele potrivite pentru a-ți explica, pentru a mă apropia de descrierea întârzierii ororii mele când am scris: “Trebuie să plecăm urgent” – și eu însumi nu credeam că acest lucru este într-adevăr necesar. Aceste cuvinte nu există. Durerea mea insuportabilă, de nerostit, stă întinsă într-un strat de text omogen.
Durerea mea a devenit aceste două propoziții: ne-am mutat în decursul unei nopți (și de atunci) nu mă mai pot întoarce.
Pe la cinci dimineața l-am sunat pe A.
“Trezește-te, a început războiul”[1].
*
Îți spun: „Ne-am mutat în decursul unei nopți” – și încep să râd, dar de fapt nu e amuzant.
A. niciodată n-a zburat cu avionul și nu a fost în străinătate. I-am luat bilet într-o țară în care nici eu n-am fost niciodată, și el a început să-și facă bagajele. A. nu avea nici măcar o geantă cât de cât potrivită. A trebuit să plece la bunica mea și să ia o valijoară minusculă pentru bagajul de mână.
Ajutam la evacuarea oamenilor, în timp ce mergeam în taxi, și din cauza acestei activități insuportabile, mi se făcea rău. Îmi amintesc primele zile ca pe o stare de greață sufocantă, ce urca până la gât. Deschizi gura – și începi să vomiți negreață întunecată.
A. îmi trimitea poze cu lucrurile pe care și le dorea să le ia cu el. Nu am dormit toată noaptea, și de aceea, ieșind din smogul de muncă, mă uitam la aceste imagini în treacăt, neînțelegându-le pe deplin sensul, nepermițându-mi să înțeleg în totalitate ce se întâmplă.
Pe una din poze am văzut că pune în valiză o ceașcă. O ceașcă prostească, galbenă, neremarcabilă.
L-am sunat și am auzit un “Bună” buimăcit. Corpul meu parcă s-a revoltat brusc la sunetul vocii lui și și-a arătat colții.
Pe neașteptate pentru mine, brusc, am început să mă cert cu A. Am început să țip la el îngrozitor și cu furie, cum strigă doar oamenii care nu mai au altă soluție.
Țipam și îl întrebam, de ce își ia ceașca cu el, chiar nu există alte lucruri, mai importante, pe care ar trebui să le ia, încercând să scape de război (de fapt, eu țipam: LA CE NAIBA ÎȚI TREBUIE CEAȘCA ASTA, TE-AI DUS CU CAPU’? NU AI ALTE LUCRURI DE LUAT? – și taximetristul s-a întors către mine, dar nu-mi păsa. Îmi venea să plâng dar nu puteam, și prin urmare toată disperarea mea s-a revărsat în strigătul ăsta). A. m-a ascultat dar nu mi-a răspuns nimic – pur și simplu a închis și nu mi-a mai trimis poze.
În fiecare zi, în casa nouă, mă uit cum A. bea din această ceașcă. Nu e nici cea mai bună, nici cea mai frumoasă ceașcă, pe care a primit-o de la mama lui. Mă uit la ea și simt invidie ofensă regret tristețe singurătate dor abandon disperare nostalgie furie simt invidie ofensă regret tristețe singurătate dor abandon disperare nostalgie furie. Sunt plină până la refuz. Calc cu grijă, ca să nu mă revărs asupra altora.
El are această ceașcă.
Iar eu nu am nimic.
[1] Însă războiul a început încă în 2014, nu?