VERSURI
Nadiya Havryliuk
Traducere de Elena Drăgușin-Richard
***
— Nu mă grăbiți. Mai așteptați.
Să găsesc cheia și plec.
Timpul meu se scurge picătură cu picătură.
Caut cheia…
— Nu mai e ușa, moșule,
N-a mai rămas decât zidul,
Și acela bortelit cu lăcomie de proiectile.
— Amintirile mele fericite mă țin aici.
Nu mă grăbiți. E prea curând pentru mine.
Pupila neagră e în locul ferestrei,
Alături e craterul negru din pămânțel,
Și nu prea știu cum să fac
Să găsesc cheia pentru casa din inima mea.
05.07.2022
***
Cad, cad bombele
Și inima din piept. Groază.
Timpul s-a oprit. De parcă
E tot februarie. În lacrimi.
Artileria se luptă.
Auzi, tremură pământul.
Spatele frontului era aici. Iar acum sunt
La vreo zece kilometri de „punctul zero“.
Ce-i asta, focul inamicului?
Un avion? Sau doar furtuna?
Unde e acel mâine îndepărtat?
Ziua ține cât o veșnicie.
Vântul poartă cu el
Zgomote prea tari „bum…bang…bum“,
Din nou cercurile lui Dante…
În clipa de tăcere devii toată auz.
Cum sporovăiesc vrăbiile
„Cip-ciripul“ lor încăpățânat!
Numai ele ne amintesc:
„Mâine vine primăvara. Întâmpin-o“.
20.06.2022
***
Ceruseră o cupolă de fier,
Dar cupola de culoarea albastrului cerului
A fost străpunsă de rachetele inamice,
Nu de furtunile de primăvară din aprilie.
Cristelnița de foc s-a vărsat,
Cupola de beton s-a cutremurat.
Copiii plâng în hohote sub ea,
Cum să stea în subsoluri?
Tania a plâns și s-a potolit…
Ultima picătură de apă,
picătură de viață.
Cupola.
Mariupol cel amar și rezistent.
14.07.2022
***
Mi s-a dat să aud durerea nemăsurată:
Cum bocește cremenea-Kremenciuk,
Cum plânge hohotit Ivankiv cel distrus,
Strigătul mut al celor uciși în Borodianka,
Geamătul înfundat, abia auzit, tăcut
Așa se roagă Gostomel cel credincios.
Și urlă Bucea, sleită de sânge,
Cere cerului răzbunare. Inevitabil.
Un oraș pe zi. Un alfabet al durerii.
Lumea cu fața albă ca varul strânge tare din dinți.
19.07.2022
***
„Cah…cah“, a tușit mitraliera
la ieșirea din Novaia Kahovka:
Familia își dorea doar un adăpost cât de mic…
Automobilul ciuruit și… înjurăturile pline de ură.
Micuța Sofika abia împlinise șase ani.
Cel mai mult își dorea să danseze cu Ivas,
Când îi creștea fratele mai mare. Ura rusească
Distruge tot. Pe cei mici îi ucide imediat.
Îi ucide pe părinți, pe bunică, pe toți…
Micul Ivaș a amuțit scoțând un ultim țipăt.
Și unde ar trebuit să răsune râset de copil,
Acum e o madonă a Ucrainei cu chip îndurerat.
***
„Nu-i al tău. Și ce dacă. Ia și tu“,
Așa cred copiii diavolului.
Ca și el sunt capabili să fure și să ucidă,
Să se înece în minciună. Fac tabere.
Filtrează oamenii ca lichidul,
Strecoară prin șablonul minciunii.
Ajung la concluzia salvatoare
Că adevărul nu i-ar speria pentru nimic în lume:
Astăzi le otrăvesc tuturor viața fericită
Numai că ei sunt progenituri ale întunericului.
16.08.2022