Evadarea

Evadarea

Maryna Bandarenka
Traducere de Diana Corober
 

 
Katya a închis apelul și s-a prelins pe lângă perete pe podea. Nu o țineau picioarele. O spaimă surdă și consumatoare, care deja de un an trăia în piept,  i-a inundat tot corpul.

– Mâine mă vor aresta.

Un cap de pisica i s-a băgat pretențios printre coaste. Katya cu greu și-a ridicat mâna și și-a trecut degetele prin blana pufoasă.

– Keksik, dragul meu.

Pisoiul torcea ca un motoraș, capacitatea de a gândi revenea încet-încet. Are nevoie de un sfat. Și-a ridicat telefonul de pe podea.

– Unchiule Seryozha, sunt eu, Katya. Am o problema. Da, vin imediat.

Chiar dacă ziua de lucru era în toi, traficul era infernal. Taxiul se târa dintr-un ambuteiaj în altul. Katya răsfoia mecanic canalele de știri. Deformare profesională, cum îi zicea mama. Arestări, percheziții. Percheziții, arestări. Și, ca finalul unei piese nereușite, condamnări la închisoare pe termene lungi. Cinci, șapte, zece, cincisprezece ani.

Taxiul se smuci brusc. Iarăși ambuteiaj. Katya se uită pe geam. Podul. Stomacul i se răsuci într-un nod strâns, i se uscă în gât. Acum un an, exact pe acest pod, ea, fetița de casă Katya, cu băieții de la redacție, au ajuns sub grenadele paralizante. Prima ieșire “pe teren”.

Inspiră adânc, expiră profund. Taximetristul s-a uitat în oglinda retrovizoare, dar nu a spus nimic. Și foarte bine. Nu este momentul sau locul potrivit să vorbești cu necunoscuți. Chiar dacă și acest necunoscut are aceleași canale de știri deschise pe telefonul lipit de bord.

Biroul unchiului Serghey era situat chiar în centru, într-o zonă liniștită, într-o clădire construită dinainte de război. Unchiul deja o aștepta pe băncuță. În același costum din trei piese, semăna cu o piatră netedă și rotunjită de valuri, acoperită cu mușchi, cu capul chel strălucind în soare.

– Ce zi minunată. Facem o plimbare? – a întrebat-o, ridicându-se.

O vreme au mers în tăcere, doar bastonul se auzea cum lovește trotuarul.

– M-au chemat pentru audieri. Mâine la opt, – spuse ea aproape calm.

– Ai primit și citație?

– Nu, – clătină ea din cap, buclele roșcate mângâindu-i gâtul. – Dar dacă pur și simplu nu mă duc? Sunt un nimeni. Cine ar avea nevoie de mine?

– Atunci vor veni ei. Redactori plasați în arest preventiv? Arest preventiv. – Unchiul Serghey se opri, sprijinit în baston. Se uită în ochii ei. – Katiusha, pentru ei ești, cel puțin un participant la proteste și, cel mult, inculpat într-un dosar penal. Și colegul tău, cum îl cheamă, a fost deja la o audiere similară.

Katya tresări. Da, a fost și el. Deja a apărut un video, în care apare Vaniusha snopit în bătăi, cum povestește pe cameră cu limba împleticită, cât de mult regretă că a coordonat protestele.

– Mama ta suferă de inimă. Te-ai gândit cum o sa meargă ea pe la procesele tale? Și avocații independenți sunt de negăsit acum.

– Păi și dumneata?

– Katiusha, eu sunt deja prea bătrân ca să-mi pierd licența. Și dacă ajung să fiu arestat preventiv, pur și simplu nu voi supraviețui.

Se făcu liniște. Frunzele căzute foșneau pe sub picioare. Măturătorii încă n-au ajuns să le strângă. Ei, care zi și noapte ling centrul orașului, făcându-l steril.

– Trebuie s-o șterg.

– Trebuie, da. Eu demult îți spun asta, iar tu tot îmi zici de “datorie, prieteni, colegi”, – și-a scos telefonul. – O să-ți dau numărul unei persoane, te va ajuta. Îți iei exact atâtea lucruri cât poți căra singură. Și, te rog, să nu te întinzi prea mult. Mâine nu mai trebuie să fii pe aici.

Katya dădu din cap.

– Foarte bine, – Serghey Nikolaevich și-a închis ochii pe jumătate, uitându-se la soare. –E un octombrie cam neliniștit anul acesta, dar atât de frumos.

Orașul ardea în flăcări galbene-purpurii. Ardeau parcurile și scuarurile, bulevardele și curțile liniștite ale blocurilor cu cinci etaje. Vântul se plimba pe bulevardele largi, dansa cu frunzele căzute pe uriașele piețe sovietice pustii. Un oraș potrivit pentru o carte poștală de propagandă. O vitrină.

A luat legătura cu călăuza în timp ce era în taxi. Se vor întâlni la benzinărie, la ieșirea din oraș. Îi mai rămâneau trei ore. O nimica toată.

Privind în jur, Katya s-a strecurat în scara blocului. Apartamentul micuț pe care l-a moștenit de la bunica. Cu doar un an în urmă l-a terminat de renovat. Ce să ia? Cum să-ți înghesui toată viața într-un rucsac? Laptopul, pașaportul, banii, carnetul, șosetele noi cu panda. A ezitat, dar totuși a îndesat în rucsac și o poză înrămată: părinții tineri și ea micuță. Fericiți. Tatăl e încă în viață.

S-a auzit cheia în broasca ușii.

– Katiusha, eu sunt! – s-a auzit de pe hol. – Am fost pe la tanti Natasha, și am zis să trec și pe la tine. Are modele noi! Să vezi ce frumoase sunt! Îți voi coase un costum pentru muncă, că tu mereu porți doar blugi.

Mama, o femeie scundă și fragilă, o fostă balerină, nu renunțase la încercările ei de a o îmbrăca pe Katya, de a-i aranja părul roșcat neastâmpărat.

– Stai dreaptă! Ești o domnișoară! — Îi spunea întruna Katey-adolescentei, care se înălțase deja ca un adult, dar rămăsese copilăresc de dezlânată.

– Jurnalismul nu e pentru fete, — încerca să o facă pe Katya-absolventa să se răzgândească.

Katya nu spunea nimic și proceda cum dorea ea. Încăpățânarea, precum și înălțimea și părul roșcat, le-a moștenit de la tatăl ei, un chirurg respectabil, care s-a stins din cauza unei pneumonii în urmă cu zece ani.

Mama a intrat în cameră.

– Katya, pleci undeva?

În camera în care de regulă fiecare lucru stătea la locul lui, parcă ar fi trecut un tsunami. Hainele, cu actele la un loc, stăteau într-un strat uniform pe canapea și pe podea. Dintr-un sertar pe jumătate deschis, ieșea la iveală o grămadă de șosete multicolore.

– Merg la niște prieteni, – a răspuns Katya, fără să ridice capul. A ieșit un răspuns mai tăios decât își dorea. Katya, așezată pe podea, încerca să închidă fermoarul rucsacului burdușit. Fermoarul nu se lăsa cu una cu doua. Katya începea sa-și piardă cumpătul. Numai asta mai lipsea – să-și rupă unicul rucsac mai mare.

– Ecaterina, tu nu știi să minți. Unde pleci?

Fermoarul într-un final a cedat, unind marginile țesăturii foarte întinse.

– Chiar vrei să știi? – Katya și-a ridicat capul și și-a privit mama.

– Sunt mama ta.

– Mama, tu nu te bagi în chestii din astea.

– Katya, ce s-a întâmplat? – Și după o pauză. – Serghei știe?

Katya dădu scurt din cap. Mama se așeză greoi pe canapea:

– Știam că așa se va întâmpla. Mereu am știut asta. De ce te-ai dus la jurnalism?

– Mami, mămico, – Katya s-a apropiat de picioarele ei, i-a strâns degetele înghețate, a privit-o in ochi. – Nu trebuie. Te rog. O să fiu bine.

– Katiusha…

– Mămico, te rog să ai grijă de Keks. E timpul să plec.

Se ridică, își luă rucsacul cu greu și se îndreptă spre hol. Mama venea din urma ei. Katya a rămas înțepenită, cu mâna pe clanță.

– E o treabă tare periculoasă, Frodo, – să ieși pe ușa casei tale, – mormăi ea.

– Katyusha?

Aruncă o privire în urmă. Mama, atât de dragă și de pierdută, stătea în mijlocul holului, cu mâinile lipite de piept. Atât de mică, atât de dragă. Keks stătea la picioarele ei. Își dorea să o îmbrățișeze, să o strângă la piept, dar atunci, ea, Katya, pur și simplu nu ar fi putut să plece.

– Te iubesc, mama, – șopti Katya.

A împins ușa și a ieșit. Pieptul îi ardea.

Curtea se scufunda în amurg. Vântul i-a uscat repede lacrimile. Și-a scos de pe card toți banii și i-a îndesat în buzunarul din interiorul gecii. Orașul, pe care îl iubea atât de mult. Orașul, în care și-a petrecut copilăria. Orașul, care i-a devenit dușman. Dar cât de mult își dorea să-l respire pe săturate la final.

A ajuns un pic mai devreme. Călăuza ei, un bărbat grizonat de o vârstă nedeterminată, era deja acolo. Mașina se potrivea perfect cu proprietarul ei.

Au tăcut tot drumul. La radio se auzea chanson. Katya obosise foarte mult peste zi, dar nu putea adormi. Încă ieri se gândea ce va purta la nunta prietenilor, iar sâmbătă urma să iasă cu fetele la o cafea. Paltonul de iarna a rămas la curățătorie. Așa și nu a comandat hrană pentru pisoi. Rămășitele unei vieți normale s-au prăbușit, ca un gard putrezit și strâmb. În urma ei a rămas apartamentul drag, mama, unchiul Sereja și Keks.

Mai întâi au mers pe autostradă, iar apoi pe drumuri de țară. Pădurile și câmpiile se perindau una după alta. Mașina sărea prin gropi. La un moment dat șoferul a stins farurile.

Dintr-odată mașina s-a oprit lângă un alt câmp pustiu.

– Mergi prin câmp drept înainte, traversezi păduricea și vei ieși la râu. Să o iei un pic la stânga. Vadul e lângă mesteacănul dărâmat, – i-a spus șoferul.

– Vadul? – după o tăcere lungă vocea ei suna răgușit.

– Va fi până la genunchi. Treci peste râu și te predai grănicerilor. Să ceri azil politic.

– Dumneata nu mergi cu mine?

– Nu. Eu te-am adus până aici, mai departe mergi singură.

– Cât am de plătit? – Katya și-a băgat mâna în buzunarul gecii, unde erau banii.

– Nimic. Totul e deja achitat. Succes.

«Mulțumesc, unchiule Sereja ».

Picioarele în adidași s-au scufundat până la glezne în pământul gras, proaspăt arat. Pământul parcă știa că încă o fiică îl părăsește. Păduricea se apropia, încet-încet.

Linia neagră a râului deja se vedea printre copaci. Încă un pic, și acolo, în altă țară n-o va ajunge nimeni.

– Stai! – Strigătul a paralizat-o, a înghețat pe loc. Dintre copaci a apărut o siluetă întunecată cu o mitralieră. “Am dat de belea”. I-a fulgerat un gând ce i s-a înecat în panica ce se intensifica.

– Ce faceți aici? – A întrebat bărbatul în camuflaj.

Katya se uita neputincioasă la râu.

– V-ați rătăcit? – A întrebat politicos și cu o urmă de zâmbet, a adăugat. – Fugiți?

A dat din cap. Nodul din gat o împiedica să vorbească.

– Mergeți după mine, – s-a întors și s-a îndreptat primul spre copaci. Katya, ca prin vis, s-a târât după el, mișcându-și cu greu picioarele. Cât timp au mers așa, pe lângă râu, nu știe. Brusc, “camuflajul” s-a oprit.

– Puteți trece pe aici. Mai mică apa n-o să fie.

– Să t-t-trec?

– Pe cealaltă parte, a precizat el.

– Vă mulțumesc, – a șoptit Katya.

– Poți considera că nu te-am văzut.

Katya și-a revenit pe cealaltă parte a râului. Blugii uzi se lipeau de picioare, adidașii erau plini de apă. Katya s-a uitat în urmă. Țărmul, despărțit de râu, se vedea ca o pată neagră pe fundalul unui cer de cerneală, sprijinit de vârfurile copacilor. Negru pe fundal negru. Într-o bună zi și aici va răsări soarele.