Din „Caietele din închisoare“. CAIETUL CAFENIU
Aleś Bialacki
Traducere de Elena Drăgușin-Richard
ARESTUL
Mai rămăsese ultima școală [1]. Plec de acasă către Rakov. Borcanele goale sunt în rucsac. Ies din metro, dar în fața birourilor Viasna [Primăvara] sunt avertizat că pe-acolo se învârt niște personaje ciudate, prin urmare fac cale întoarsă (pentru orice eventualitate).
M-am gândit că e vorba de încă o percheziție [2].
În Piața Rotundă mă oprește un omuleț [3]. Se legitimează cu mâinile tremurânde. Toată echipa aștepta în curte. Ne arată mandatul de arestare.
Urcăm. Percheziționează. Găsesc mărunțiș, le dau panglica cu stick-ul de memorie [4].
Sunt doi mascați și unul în blugi rupți care filmează. Îl amenință pe Adas [5]. Confiscă niște hârtii, mărunțișul, notebook-ul prietenei lui Adam și hard disk-ul din toaletă [6].
Apoi are loc o percheziție ciudată la sediul Viasna. La noi în apartament au descris [în procesul verbal] televizorul, iar aici xeroxul și faxul. Au confiscat câteva hârtii, dar notebook-urile vechi din canapea le-au lăsat [7].
Mergem la sediul KGB. Primul interogatoriu. Eu refuz să depun mărturie. Sunt transportat în strada Kolas [8], unde trebuie să petrec noaptea. Mergem cu o mașină civilă prin noaptea de august din Minsk.
Mă bagă la „incubator“. Are niște băncuțe înguste. Câțiva tineri beți sunt reținuți pentru spargerea unei lustre la o popicărie. Strigă, amenință, dar gaborii au pielea ca de elefant. După trei noaptea îi eliberează. Dorm.
Dimineața ne întoarcem. Al doilea interogatoriu. Admit conturile, dar declar că venitul din ele nu îmi aparține. Mi se comunică și că aș avea un cont polonez. Mi se întunecă în fața ochilor. Ieșim pe hol. Am nevoie de aer.
Mă gândesc: înseamnă că s-au decis să mă închidă. Neutralitatea a luat sfârșit [9].
Mergem direct la Volodarka, nu mă mai duc la Sapiorov [10]. Spun că e mai bine așa, nu mă mai trambalez.
La porțile de la Volodarka intră cu mine un „rotofei“, care băga chimicale în mezeluri. Le trimitea în Rusia.
Mi se dă o haină vătuită, o pătură și o tinichea (cană de aluminiu). Sunt dus la etajul trei. Celula 22.
Mi se spune să pun pe mine haina vătuită. Șeful mă chestionează, îmi explică. Eu am loc la geam. 16 paturi, 2 ventilatoare, eu sunt al 16-lea. Mi-au arătat cum funcționează întrerupătorul de la toaletă, unde este unul. Mai mult mă uit, observ.
Sakub [11]. Un tip băgat tot pe articolul meu, 243, constructor.
— Suntem mulți de-ai noștri! râde.
Hackeri, patroni de firme, un doctor iranian, care învață germană. Dezordine organizată. N-am poftă de mâncare. Mă moșmondesc cu spălatul pe dinți și strigă la mine. Primele plimbări.
PLIMBĂRILE
Plimbările: ieșirea, zornăitul cheilor, „Mișcă!“ Coborâm la demisolul castelului. Descriere: bolți, camere nelocuibile, undeva la stânga încă un coridor… [12] Mergem cu mâinile la spate, apoi ieșim prin ușa din turn, traversăm. În față sunt curticelele pentru numerele de la 1 la 10, pentru celelalte numere sunt la dreapta. Fire de iarbă, motănei, pereți pătați, cărămizi pe jos în una dintre cărticele, plasă și gratii, cer, frunze, o băncuță. Vara fac flotări și genuflexiuni, toamna mărșăluim. Cărăm sticle cu apă, ca să solicităm mușchii. În curticelele mici sunt băltoace care le acoperă pe jumătate. La ora 15 pornește radioul, tare.
La sfârșit de săptămână mărșăluim până la prânz, în zilele lucrătoare după amiaza.
Aici se poate vorbi mai deschis, e mai greu de tras de urechea, deși tot se poate.
Respir, pentru că mă doare capul tot timpul. Pe pereți sunt lipite tot felul de abțibilduri, printre care și o floricică verde. Mărșăluim multă vreme, cădem de acord asupra duratei, asupra celor mai bune curticele. În curticică e o trapă de fier. Glumesc: o poartă către libertate și înapoi.
Glumesc:
—Uite, dacă aș da cu piciorul, – și dau – să se clatine peretele de piatră și să cadă… Libertate! strig.
Se vede fațada corpului de clădire unde sunt deținuți minorii și femeile.
Odată s-au certat ofițerii și gardienii. În pasajul de la subsol au dus trei convoaie în același timp. Gardianul striga:
— Da‘ ce crezi, pentru banii ăștia?..
Toamnă secetoasă.
Colțurile pereților din curticică sunt pline de scuipați, țigări neterminate, chiștoace înfipte în perete.
Mă plimb cu Max [13] și-i povestesc:
— Acum mergem pe bulevard, ajungem la circ.
Max mă întreabă:
— Data viitoare unde mergem?
Îmi imaginez că mă plimb prin oraș. Câteodată vorbesc singur.
Când ies prea mulți la plimbare concomitent, ies afară în curticică și pur și simplu stau pe loc.
CONDIȚIILE DIN PENITENCIAR
Zdrăngănitul vizetei prin care se bagă mâncarea la 5:30, la sfârșit de săptămână la 6:00.
Pâine neagră, dietetică și albă.
Controlorii mai chițibușari se iau de noi, altfel dormim.
Am haină vătuită și pătură, e OK.
Alții au mai puțin, dar unii au chiar și câte două pături.
La 8:00 e controlul (cum are loc).
După (sau înainte) luăm micul dejun.
Pe urmă fiecare face ce face. Unii dorm, alții scriu, iar unii citesc.
La procese se merge ori dimineața la 6:15, ori la 8:30.
Prânzul se prepară începând cu 12:30. La 13:30 e masa de prânz.
La 14:15 plimbare, până la ora 16:00, pe urmă obligatoriu ceai.
La 18:30 se prepară cina.
La ora 20:00 control.
La 22:00, stingerea.
Aproximativ la 11:00, asistenta medicală.
Înainte de masa de prânz ne duc la injecții.
Înainte de prânz și mai târziu se merge la avocat.
Luni la ora 9:00, duș.
La 11:30, scrisori.
La 12:30, ziare.
După prânz, primirea pachetelor.
Întoarcerea de la proces la 19:00. Miercurea, primirea medicamentelor, uneori ceasuri sau alte lucruri.
O dată pe săptămână se face rondul.
MÂNCAREA
Regimul: crupe, arpacaș, mazăre, lapte cu crupe sau macaroane, supe, cartofi, kissel [băutură din fructe îngroșată cu amidon], lapte, varză.
Supițele noastre, salatele exclusive.
Fierbător, linguri, farfurii.
A venit „grosul“ (a primit pachet).
Tinichea, vâslă, canțarolă (cană, lingură, castron).
Apă rece, purificator de apă.
La vânzare – bomboane, zefir, unt, ciocolată, apă minerală, hârtie igienică, biscuiți cu pătrățele, napolitane.
În „gros“ – carne, slănină, crenvurști, hrișcă, orez.
Frigider nu avem (cine cere, merge „la plimbare“, adică e mutat din celulă în celulă).
Ceai negru, verde (chinezesc), cafeaua mea și „Jocheul“ local.
Medicamente rusești cu termen de valabilitate de 7 luni.
Lapte praf.
La proces: o ciocolățică, biscuiți cu pătrățele, apă. Controlorul îmi înmânează pachetul mie personal.
Pâine „regulamentară“ și „din libertate“.
Diferite rețete de ciorbă. Eu nu gătesc verdețuri.
Aruncăm în ciorbă dieta lui Pavlovici, carnea sau carnea conservată.
Dimineața dieta lui constă din unt și carne sau mezeluri feliate din pachet. („Să le mulțumim alor noștri, nu nouă înșine“.)
Primele pachete au dat-o în bară: au trimis apă, pâine.
Max n-a primit niciun pachet. Am scris în locul lui, iar Natalia le-a transmis alor lui.
CELULA, CORIDORUL, BIROURILE
Umblătoarea, closet separat cu perdele de duș cu peștișori.
Patul de metal înșurubat în perete.
Sarsanaua [14], masa comună galbenă, pereții, tavanul alb, podeaua de beton cu pietricele albe.
Intervalele din cadrul organizării la comun.
Raftul cu medicamente, cărți, televizor, bomboane și ață. Noptiera cu provizii. Ceainicul și purificatorul de apă sunt deasupra. Când gătim punem kamazul [15] în locul purificatorului și băgăm în el fierbătorul învelit în celofan.
Acoperim veioza.
Mâncarea e pe țambal [16], sticlele cu apă în colț.
Caloriferul pe care ne uscăm țoalele.
Gratiile de deasupra ușii, de care atârnăm.
Radioul l-am dat jos cu un băț și l-am deconectat.
Chiuveta de tablă, robinetul prin care curge apa făcut dintr-un tub de pastă de dinți, un lighean (jgheab mic). Periuțele de dinți sunt puse în sticle de apă retezate.
Pe perete sunt afișate regulile și programul zilnic.
Sarsanalele sunt sub paturi.
Spălăm și măturăm de două ori pe zi.
Televizorul mic din Vitebsk s-a stricat și l-am dat la reparat.
SCRISORILE CĂTRE EUL MEU INTERIOR
Scriu mult, poate pentru că îmi permit condițiile.
În primele două luni am citit, am studiat engleza.
Apoi m-am pregătit pentru proces.
Le scriu altora că sunt mai bun, mai curat, se petrece ce descria Ginszburg [17], dar nu în aceleași condiții, aici e mai ușor, iar eu sunt mai în vârstă. Dar oricum aici nu faci nimic rău, pentru că nu ai cum să ceri nimănui nimic, nu trebuie să te târguiești cu nimeni și nimeni nu are pretenții de la tine, nu ai obligații față de nimeni. Creierul începe să fie mai activ, se formează obișnuințe care dispăruseră. Arta de a visa este Nr. 1. Lipsa alcoolului mi-a purificat creierul. Rutina cotidiană primitivă mi-a ridicat moralul. Simțurile s-au acutizat, vezi mai puțină diversitate, dar în schimb auzi mai bine, orice foșnet de pe coridor.
La fel cu ceilalți deținuți. Observi tot. Dar și tu ești la rândul tău ca-n palmă.
Și simțurile lăuntrice învie, înveți în nou să scrii scrisori, să-ți exprimi sentimentele în cuvinte.
Sentimentele devin mai complexe, mai vii și multicolore: dragostea, prietenia, amiciția, relațiile cu cunoștințele, neiubirea, nedorința, totul e mai proeminent și mai important, nu mai e uzat de rutina cotidiană.
Vorbesc mult mai puțin, gândesc mai mult, simt, încerc să cuprind cu mintea. Am întinerit în suflet. Am simțit ceva asemănător, îmi amintesc, în perioada de la 20 până la 30 de ani.
Și te gândești mai mult la locul tău în viață, la „coordonatele existenței“ tale.
„Am început să discut cu lumea“ din nou, acum îmi doresc și am timpul să fac acest lucru.
Îmi amintesc mai multe lucruri, așa cum au fost.
După trei luni și jumătate am căpătat mai multă încredere în mine. M-am acomodat. Mă comport liber în celulă, discut cu ceilalți, cu cei care servesc mâncarea și cu ochiștii [18]. M-am liniștit și nu mai privesc lumea cu ochii holbați. Volodarka a devenit treptat acasă.
Am citit în Dzeaslov [19] într-un interviu cu Buraukin [20]: „Adesea nu mai ai cum să îndrepți ceva. Au trecut anii și nu-i mai întorci, dar simți că trebuia să prețuiești mai mult viața, să prețuiești mai mult relațiile cu oamenii, să prețuiești mai mult bucuria contopirii cu natura, cu prietenii, cu literatura înaltă, iar acum te gândești la asta din ce în ce mai des și cu tristețe pătrunzătoare.“
Și eu am sentimente similare, dar sunt încredințat că totul încă mai poate fi îndreptat și aranjat, că pot să-mi fac viața mai bună și mai confortabilă.
Mai departe Genad Buraukin spune: „Prietenii mei mai în vârstă mi-au povestit cum războiul le-a ascuțit simțurile, mai ales atunci când ajungeau la spital după o bătălie.“
Subscriu și eu. Simțurile se ascut când ajungi la închisoare. Iar apoi, se spune, totul trece. Cum poți să le păstrezi așa? După proces simțurile mele s-au tocit. Așteptarea judecatei și sentinței a fost înlocuită de așteptarea etapei care, după cum se pare, va surveni curând.
VISURI
Au reînceput. Țin minte cum visam când eram adolescent, la școală, la universitate. Apoi ritmul vieții a prins viteză, iar visurile pur și simplu au dispărut, iar acum mi-a scris prietena mea Sașa și mi-am dat seama că fără să realizez am început să visez din nou. Și devine ceva destul de insistent, dar atrăgător. Despre ce sunt visurile mele? Despre Viasna. Iată, ne-am organizat legal, iată, am primit o „căsuță“ din partea statului, iată, ne-am promovat și toți țin cont de noi. Iar Andrei povestește încântat despre Sakî, despre Crimeea, despre cum o să putem să locuim acolo un timp mai îndelungat, despre mare, despre Lumea Nouă sau despre Sudak.
Și despre Vilnius și Varșovia.
Și despre căbănuța din pădurea Nalibok, unde o să merg în septembrie sau august la cules de ciuperci.
Și despre concediul cu Natalia undeva în Turcia sau în Spania, sau în Italia și Portugalia.
Și despre petrecerea de la Viasna sau pur și simplu despre conversațiile cu Adas sau cu Natalia. Și despre berăria caldă, chiar sufocantă, dar cu bere bună. Și despre plimbările în pădurea din Rakov și pe bulevardul Independenței.
Visez la întâlnirile cu Natalia și Adas în Varșovia și conversațiile noastre într-o cafenea oarecare.
Visez că mă voi elibera din sala de tribunal sau de aici, din Volodarka sau din penitenciarele unde probabil voi ajunge și cum voi merge imediat să-l văd pe tata.
Și acum chiar vreau să-mi fac arborele genealogic.
Visez că ne strângem la noi acasă și ne vin prietenii și cunoscuții în vizită. Cum facem focul în baia cu aburi din Rakov și intru acolo cu Serjuk și Edik.
Visez că beau și savurez o sută de grame de coniac bun. Dar și că merg cu Natalia la un balet, și pe deasupra și la operă și la teatru.
Tot mai multe dintre visurile mele sunt despre concedii active și despre posibilitatea de a scrie liniștit.
Visez că sunt la Rakov și că trebăluiesc în grădină.
[1] Școlile de vară dedicate drepturilor omului, pe care avocații belaruși le-au organizat la Casa belarusă pentru drepturile omului din Vilnius, adresate tinerilor din Belarus. În vara anului 2011 au avut loc patru sesiuni ale școlilor, la trei dintre care am participat și eu. Cu toate că Departamentul de investigații financiare împreună cu KGB se ocupau deja de cazul meu, am fost lăsat să plec din Belarus în Lituania, în speranța că voi rămâne peste hotare și nu mă voi mai întoarce în Belarus.
[2] La ieșirea din stația de metro Academia de știință, când mergeam către birourile Viasna m-am întâlnit cu colegul meu de la Viasna, iar acesta m-a avertizat că în preajma birourilor sunt niște oameni suspecți. Atunci m-am decis să nu mai merg la birou, m-am întors la metrou și am plecat acasă. În decembrie 2010 și ianuarie 2011 birourile Centrului pentru drepturile omului Viasna a fost percheziționat de doua ori, iar miliția a descins de câteva ori la birourile noastre sub diferite pretexte.
[3] Am fost reținut la intrarea în metroul de la Piața Victoriei (Piața Rotundă).
[4] Stick-ul de memorie pe care îl aveam la gât l-am dat soției mele, Natalia, sub ochii șefului grupei care efectua percheziția. El s-a ofuscat, dar nu a avut curaj să îl confiște cu forța.
[5] Adam, fiul nostru.
[6] După ce am reușit să sun, imediat după ce m-au reținut, Natalia și Adam au ascuns două hard disk-uri de la computerele desktop în trapa de ventilație din baie. Le-au găsit la percheziție. Hard disk-urile erau protejate cu parolă și investigatorii n-au putut să folosească informațiile pe care le conțineau împotriva mea.
[7] După percheziții și confiscarea computerelor din birourile Viasna, colegii mei au început să-și ia notebook-urile cu ei. Doua notebook-uri mai vechi au fost ascunse în canapea.
[8] Direcția Sovietică de Raion a Ministerului de Interne din Minsk se află pe strada Iakub Kolas, nr 3.
[9] Faptul că arestarea mea era motivată politic a devenit evident imediat.
[10] Pe strada Sapiorov din Minsk se afla centrul de detenție temporară.
[11] Serghei Bukas, patronul firmei de turism Sakub, se afla și el la Volodarka, în așteptarea reexaminării cazului său.
[12] Așa numitul coridor cu celulele împușcaților, unde sunt deținuți cei condamnați la moarte.
[13] Max, un tânăr de 18 ani din Kurasovșcina. Acuzat de participare într-o bătaie, a petrecut aproape un an la Volodarka.
[14] Sarsana, un sac în care se păstrează lucrurile personale ale deținutului.
[15] Kamaz, vas de plastic.
[16] Țambal, gratiile de la geam.
[17] Evghenia Ginzburg, scriitoare sovietică, a publicat un roman autobiografic despre experiența celor 18 ani petrecuți în gulagul stalinist.
[18] Ochist, supraveghetor în penitenciar.
[19] Revistă literară.
[20] Poet, diplomat și jurnalist din Belarus.